Credinte

Avem senzatia ca suntem infailibili, ca ranile se cicatrizeaza si cu timpul trec, ca purtam un fel de scut protector, ca o aura, dincolo de care nu trece nimic si la un moment dat credem cu tarie ca suntem de fier si ca sufletul nostru, nu numai ca e ascuns bine si protejat intr-un fel de cutie ermetica, prevazuta cu mii de sisteme de siguranta, ba mai mult, ca nu poate fi ranit. Si descoperi intr-o dimineata ca nimic nu e adevarat, ca de fapt nu esti dintr-un material indestructibil, ca simti, ca traiesti, ca sub aparenta de calm e un vulcan gata sa erupa in orice moment, si te uiti surprins la tine si la reactiile pe care le ai. Si daca nu ai plange in hohote pe care nu le poti opri rational, ai rade de tine ca atunci cand citesti La Portile Orientului.

Dar sa nu disperam! Trece! Si dupa o ora, doua ai din nou senzatia ca esti deasupra lucrurilor astea lumesti...Cat suntem de vulnerabili de fapt si ce minune de creier ne-a dat Doamne Doamne, cu propriile lui iesiri de siguranta!

Si a trecut....si am fost din nou pe plaja. Aveai senzatia ca valurile iti vorbesc doar tie, despre o viata asa cum ar trebui sa fie, despre iubiri consumate sau nu, despre carti citite pe plaja sau ore intregi petrecute in solitudine, despre un inceput de vara asteptat, despre secrete demult uitate. Si mi-am dat seama acolo, in semi salbaticie, ca de fapt, marea imi soptea povestea ei....