Despre mine

Am vazut o frantura de film aseara, aproape nu imi aminteam ce film, dar era vorba de Runaway bride cu Julia Roberts si frumosul ala de Richard Gere. In paranteza fie spus nu inteleg de ce oamenii astia nu sunt impreuna. Revenind, secventa pe care am vazut-o era o discutie intre ei doi in care se acuzau reciproc ca sunt lost, ca nu stiu ce isi doresc si ca nu au avut niciodata curajul sa ia decizii proprii, ca el ca jurnalist nu a scris nici macar un rand despre el. Si m-a izbit profund. Blogul ar trebui sa fie personal, sa iti asumi atunci cand decizi sa il creezi ca va dezvalui o parte din adevar despre tine. Asa ar trebui sa fie, si atunci ma intreb de ce imi e frica sa ma exprim personal, sa dezvalui lucruri despre mine? Ce imi place, ce nu imi place. Ca nu stiu cine sunt? Asta mi-am asumat demult. Nu imi inchipui ca voi sti vreodata pentru ca eu cred cu convingere ca ne schimbam, modificam, repozitionam in permanenta. E un proces constientizat sau nu, dar el exista si e cu atat mai puternic atunci cand poti sa il analizezi, cand te poti bucura de el, il imbratisezi si il consideri parte din tine. Dar totusi, daca nu asta e explicatia atunci care e? De ce obsesia asta sa nu spun nimic despre mine? Frrica! E cea mai logica explicatie. Frica ca vei fi ranit. Nu ca poti fi ranit, ci ca vei fi cu siguranta. Am patit-o si stiu. Si e dureros si acum si tot nu inteleg de ce sau cum oamenii pot deveni mici si meschini, atat de meschini incat sa foloseasca cele mai frumoase lucruri din lumea asta ca sa raneasca. Stiu ce ar spune multa lume, ca ei, oamenii mici si meschini trebuie lasati sa existe si ignorati cu desavarsire. Si sunt de acord, dar din pacate nu te lasa ei pe tine. Si nu vreau sa imi fie frica asa ca azi o sa va povestesc despre plaje, maro si cat de frumoasa e Casa Poporului prin trapa unei Pisici :)
V-am zis ca iubesc Bucurestiul din nenumarate motive, dar are ceva. E ca o capcana vie, cu gandire proprie care nu te lasa sa pleci. Eu iubesc marea si linistea plajei, imi place nisipul sub talpi si zambetul care imi apare pe fata cand il descopar in geanta dupa o zi intreaga. Nu ma pot plictisi. Duminica am evadat din Bucuresti si descoperit ca si la noi exista locuri speciale. Plaja de la Corbu e suficient de mare cat sa poti sa te ascunzi de manelele de la bodega instalata ca un ghimpe sau de taranul de Constanta care a ramas cu bmw-ul in nisip (revin cu poze cand le recuperez). Are o liniste speciala, aceeasi pe care am mai gasit-o doar in Grecia in Paros pe o plaja care parea imaginea vie a cartii lui Murakami La capatul lumii in tara aspra a minunilor. Si stiu ca nu trebuie promovata pentru ca isi va pierde farmecul, dar am incredere ca oamenii care citesc asta vor sti sa o aprecieze :)
Cu maroul e simplu. Il urasc! Imi amenajez casuta mea. Casuta in care voi sta singura pentru prima oara in viata. Si sentimentul e minunat, dar despre asta mai tarziu. Mi-am dat doctoratul in negocieri cu tata coordonator de lucrare la casa asta. Pentru fiecare placa de faianta si bucata de parchet, dar a iesit cum am vrut. Si nu a fost deloc usor avand in vedere ca tata e adeptul culorilor de pamant, linistitoare cum zice el. Iar eu urasc maroul :)! Imi inspira batranete, sfarsit, moarte. E absolut ingrozitor si nu stiu cum sa o exprim! Motiv pentru care prietenele mele imi vor lua filtru de cafea maro si vaze maro si covorasul de la intrare cu welcome tot maro..........hi hi hi.
Cat despre Casa Poporului....ei bine o sa imi asum asta :)....Mie chiar imi place! Suntem prea obisnuiti cu ea acolo si nu o mai vedem. Imi place in lumina diminetii vara cand vii pe Bdv Unirii si are cerul albastru perfect pe fundal, imi place iarna cand ninge sau cand e invaluita de ceata deasa si nu se vede. O vad zilnic de 4 ani fie ca vin dinspre Unirii sau pe Izvor sau de la Marriott si tot mi se pare frumoasa. Dar nu a fost niciodata mai frumoasa ca aseara vazuta prin trapa unui bmw Pisica :)))) Probabil e din cauza soferului.........dar si asta e alta poveste....